Zâmbea. De fiecare dată când mă vedea… zâmbea. Aflam
ulterior că nu întotdeauna și sufletu-i zâmbea. Dar fața lui asta exprima.
Sunt peste 20 de ani de când ne-am cunoscut. Am fost colegi.
Nu schimbam prea multe vorbe atunci, dar drumurile cumva ne-au alăturat. În
alte locuri, în alte contexte. Și atunci am descoperit un om sincer, care
înțelege dincolo de cuvinte, dincolo de aparențe. Nu oferea gratuități și-ți
spunea clar ce gândește. Mereu cu zâmbetul pe buze. Părea pictat pe fața lui.
Și totuși, era extrem de viu!
Florică, cum nu ezitai să-i spui, deși erau ceva ani între
noi, nu se sfia să-ți spună o vorbă bună, dacă asta simțea. „Eu nu mă pricep la
muzică, dar dintre toți cei pe care i-am ascultat… tu mi-ai plăcut cel mai mult!”
– mi-a spus, clipind cu bucurie, într-o seară de martie, după ce m-a ascultat.
Cum aș putea uita?
Florică - zâmbet călător va rămâne mereu în sufletul meu ca
un om tare drag, blând, bun și generos.
 |
| Botoșani, Revelion „Monitorul de Botoșani”, 2005-2006 |
„Istoria nu lucrează cu certitudini, istoria
presupune doar. Se presupune așadar că demult de tot, cînd abia se puneau
bazele noii așezări, pădurile acestea nesfîrșite erau bîntuite de ciori. În
limba slavă, din care își trage seva numele așezării, Vorona chiar asta
înseamnă: cioară. Astăzi nici măcar la figurat nu-și mai merită numele, însă de
el se leagă multe dintre evenimentele, faptele, întîmplările sau cum vreți să
le spuneți, care i-au adus celebritate.” – Florentin Florescu, Bisericile Voronei, în „Căruța cu
moldoveni”, Editura Axa, Botoșani, 2001, p. 191.
Florentin Florescu, 16 februarie 1963, Sulița - 16 februarie 2020, Vorona
Cătălina Constantinovici
