21 iunie 2017, Botoșani – Filă de jurnal

„Ființa” lui Nichita Stănescu a deschis „Botoșaniul muzical””, contopindu-se cu fragmente din creația invitatului, Horia Moculescu, pregătite de către organizatori. „Întâlnirea” la ceas de seară a debutat cu tema principală din „Pistruiatul” (1972), a continuat cu „Dumneata”, s-a oprit la bossanova scrisă pe versurile lui George Țărnea - „Zece ore și ceva” (1977), și a rememorat cum „A fost odată ca-n povești...” (1967), prima piesă orchestrată de compozitor, pe un text de Mihai Maximilian.

Horia Moculescu s-a adresat copiilor, reîntorcându-se la propria copilărie. 

Copiii au fost primii care s-au întâlnit cu artistul invitat. Emoționați și extrem de curioși, au pătruns în Sala Polivalentă a Muzeului, arătându-și disponibilitățile creative pe „Dans vesel țărănesc”, lucrare instrumentală scrisă de compozitor în 1982. Un moment-surpriză pregătit pentru Horia Moculescu, în care muzica a reprezentat o sursă inepuizabilă de inspirație în a dezvolta mișcări corporale. 

Plăcut impresionat, invitatul a continuat atelierul muzical provocându-i pe cei prezenți la diferite jocuri muzicale. Prietenul său „Bum”, Levi, a dat glas, alături de partenera sa „serioasă”, Daria, „Cântecului jucăriilor părăsite”, scris special pentru copiii din Botoșani, pe versurile lui George Țărnea, reușind să adoarmă ursul de pluș prin voci, pian și clopoței muzicali. Nu putea lipsi „Anul 2000”, una dintre cele mai cunoscute piese ale compozitorului scrise pe versurile lui Mihai Maximilian, în anul 1971. 

„Joaca muzicală” ce a urmat i-a energizat pe copii într-atât, încât au luat cu asalt instrumentele muzicale (tamburine, maracas, tobe, clopoței), s-au folosit de voci și de tot felul de mișcări corporale, încercând să intuiască acele „accidente ale tăcerii” semnalate de Octavian Paler în „Viața pe un peron” și provocate de Horia Moculescu în acest context.

Toate aceste „sclipiri” muzicale s-au dezvăluit publicului, așa cum au fost: naturale, fără adaos comercial, cu bucuria de a fi și de a cânta alături de Horia Moculescu, chiar în Botoșani.

„Ori pian, ori nimic!”

După alegerea sa făcută la doar cinci ani – „ori pian, ori nimic!”, cel care urma să devină compozitor a fost supus unui „program draconic” de studiu, singura sa „scăpare” fiind filmul. În virtutea acestei idei, partea a doua a recitalului a debutat cu piesa „Cinema”, o glumă muzicală compusă pe versurile lui Mihai Maximilian: „cine m-a... dus la Jungla lui Tarzan/ Și la comedii cu Stan și Bran,/ Niciun Chaplin n-am pierdut,/ Color sau mut!”. Tot copiilor le-a fost dedicată melodia „Cine știe?”, scrisă pe un text semnat de Eugen Rotaru, în cadrul căreia artistul a subliniat imaginarul cuprins în versurile „Cine știe/ Despre-arpegii/ Și solfegii? Firește, cântărețul”.

Unul dintre momentele emoționante ale serii s-a conturat prin „Scrisoarea” lui George Țărnea, transpusă muzical de compozitor: „Lasă-mă să te știu undeva, să te simt și să pot îndura depărtarea...”. Din destăinuirile sale incluse în cartea „Doar atât mi-am amintit”, suprindem ideea că „iubirea cere reciprocitate, altfel este orice altceva decât iubire!”. De aceea, „se răscolesc de dor/ fântânile albastre” (...), desprinse din versurile lui Țărnea, piesa sa preferată, și țipătul cocorului a reușit să pătrundă în sufletul ascultătorilor romantici și sensibili, care au rezonat la acordurile ivite, mereu surprinzător.

Horia Moculescu consideră că „destinul, prin întâmplări și coincidențe, a jucat un rol imens în existența sa”. Într-un 2017 în care 80 reprezintă vârsta sa fizică și 10 – anii de rezistență a unui Vis de Artist, destinul ne-a hărăzit această „întâlnire”, pe care am împărtășit-o cu bucurie celor ce ne-au fost aproape! Iar el, înzestrat cu intuiție și generozitate, altruist și modest, crede mereu în puterea muzicii de „a salva mii de suflete” și că „publicul trebuie respectat prin ceea ce i se oferă”. Nouă, la Botoșani, ne-a oferit o seară greu de uitat, cu emoții și bucurii ce ne-au făcut să credem „nebunește că-n gânduri e pace”.

Horia Moculescu, „Pentru tot ce-a fost, îți mulțumesc!”.

Cătălina Constantinovici